E un moment in viata fiecaruia, un moment care aduce fericire si tristete in aceeasi masura. Unii spun ca vine odata cu experienta altii spun ca vine din societate pur si simplu. Eu unul spun ca vin din interiorul fiecaruia. Cum se declanseaza? Cum se simte? Cum se depaseste? E cam ca viata, nedeterminat.
Despre ce dracu vorbesc? Vorbesc despre momentul cand sufletul se desprinde de corp, se ridica deasupra ta, si se uita la tine, se uita cat de singur esti. Singur ca toti ceilalti. E oare doar sentimentul de inadaptare? nu cred. Ar fii prea simplu sa produca asa un efect dur si sa fie redus intr-un singur cuvant - "inadaptare". Tot ce stiu e ca n-a fost tot timpul asa. Starea asta e un rezultat. Un rezultat ce vine din jurul nostru. Cauza!!! ... mhhh... ei bine cauza poate fi contradictorie. Poate fii deopotriva neputinta mea de a accepta si a merge mai departe; si neputinta lor de a ma pune in fata neputintelor lor. Fiecare dintre noi experimenteaza chestia asta ... n-avem timp de altii ca ne ocupam prea mult de noi. Iar cand grija de sine da rateu si rezultatul nu e cel dorit ne aruncam esecurile pe spinarea altora ... in speranta ca vom fii ajutati. Fiecare om are acest ciclu de experiente. Nu numai ca-l recunosc in mine, il vad si in altii dar la fel nu pot face nimic. E trist, o tristete surda, calma, lina, rece. Cu toate astea cred in fericire. Cred in fericire pentru ca am vazut-o candva, pentru ca mi-o doresc, pentru ca fara posibilitatea ei n-as mai putea sa fac nici macar un pas.
Ne invartim in cercuri. Suntem imbracati si protejati la inceput. Dar pe urma devenim cutezatori si aruncam de pe noi pentru a prinde viteza.Ce gest nesabuit. Fragilitatea e o carecteristica ce tine de fiecare fiinta vie. Pe urma ne caim si unii alearga dupa speranta revansei altii se conformeaza cu declararea neputintei. Curajul e o notiune pe cale de disparitie? Nu vreau sa cred treaba asta. N-o s-o cred atata timp cat ma pot lupta pentru fiecare farama de existenta curata. Nu va pierdeti increderea valoreaza prea mult. Raceala si frigul pandesc si nimeni nu va fii iertat.
Despre ce dracu vorbesc? Vorbesc despre momentul cand sufletul se desprinde de corp, se ridica deasupra ta, si se uita la tine, se uita cat de singur esti. Singur ca toti ceilalti. E oare doar sentimentul de inadaptare? nu cred. Ar fii prea simplu sa produca asa un efect dur si sa fie redus intr-un singur cuvant - "inadaptare". Tot ce stiu e ca n-a fost tot timpul asa. Starea asta e un rezultat. Un rezultat ce vine din jurul nostru. Cauza!!! ... mhhh... ei bine cauza poate fi contradictorie. Poate fii deopotriva neputinta mea de a accepta si a merge mai departe; si neputinta lor de a ma pune in fata neputintelor lor. Fiecare dintre noi experimenteaza chestia asta ... n-avem timp de altii ca ne ocupam prea mult de noi. Iar cand grija de sine da rateu si rezultatul nu e cel dorit ne aruncam esecurile pe spinarea altora ... in speranta ca vom fii ajutati. Fiecare om are acest ciclu de experiente. Nu numai ca-l recunosc in mine, il vad si in altii dar la fel nu pot face nimic. E trist, o tristete surda, calma, lina, rece. Cu toate astea cred in fericire. Cred in fericire pentru ca am vazut-o candva, pentru ca mi-o doresc, pentru ca fara posibilitatea ei n-as mai putea sa fac nici macar un pas.
Ne invartim in cercuri. Suntem imbracati si protejati la inceput. Dar pe urma devenim cutezatori si aruncam de pe noi pentru a prinde viteza.Ce gest nesabuit. Fragilitatea e o carecteristica ce tine de fiecare fiinta vie. Pe urma ne caim si unii alearga dupa speranta revansei altii se conformeaza cu declararea neputintei. Curajul e o notiune pe cale de disparitie? Nu vreau sa cred treaba asta. N-o s-o cred atata timp cat ma pot lupta pentru fiecare farama de existenta curata. Nu va pierdeti increderea valoreaza prea mult. Raceala si frigul pandesc si nimeni nu va fii iertat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu